E dimineață și de câteva zile îmi storc imaginația să scoată ceva fără clișee. Ceva frumos. Natural. Am dat un search pe internet și după cum bine mă așteptam, poze cu copii. Mai mari, mai mici, cu ochi albaștrii, cu pantofii mamei, cu zâmbet, cu lacrimi. Prima impresie a fost, normal, de „oh, ce scumpi sunt”. Dar apoi un soi de tristețe mi-a cuprins mintea…unde am pierdut inocența în drumul lung al vieții de „om mare”?

Cineva mi-a spus că n-am pierdut-o, că de fapt s-a transformat în altceva. Așa cum ne maturizăm în alte privințe, așa și cu inocența. Nu știu ce să spun, probabil are o oarecare dreptate. Viața asta de om mare te face uneori să iei decizii nu prea raționale. Suntem absorbiți de activități care să demonstreze cine suntem sau ce avem, însă la o privire mai adâncă vedem că nu suntem decât niște ființe îngropate în lucruri, care de fapt nu știu să trăiască.

Iubesc pofta de viață a copiilor. Iubesc puterea lor de a ierta. Sinceritatea lor atunci când îți spun „ce urât îți stă părul”. Nu te poți supăra, și chiar dacă o faci, naivitatea lor te face să zâmbești și atunci renunți.

Să îți ceri iertare când greșești, să ajuți o bătrânică să care o plasă prea grea pentru ea, să ajuți chiar și atunci când nu ai nimic de gâștigat, să oferi locul tău în troleu, să asculți nu doar să vorbești, să nu crezi că ești înțelepciunea întruchipată, să zâmbești sincer. Cam așa arată pentru mine inocența de om mare ☺ Nu e filozofică situația.

E simplă și poate fi mai des întâlnită dacă știm să ne hrănim cu frumos în fiecare zi, cu fiecare dimineață pe care o avem.

Articol publicat în Revista Bulevard

Author: Diana Mateiu

Psiholog şi Psihoterapeut. Îl citesc cu plăcere pe Yalom lângă o cafea mare dar nu refuz niciodată o plimbare în parc după o ploaie de vară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *